Semne articulabile

Oameni minunați calcă pe aleea galaxiei nevazute si milioane de degete tasteaza grăbit gânduri alese si reculese. Unii o fac de dragul artei, altii de dragul de a o face, ceilalți din pasiune pentru arginții zdranganitori iar unii-alții pentru validare. Cuvintele alese si reculese se pun cu atentie intr-un sac confecționat dintr-o panza de paianjen versi-coloră ce-si modifica forma si marimea in functie de emotia fiecaruia.

Sacul legat fedeles se desface uneori de catre un curios ce descoperă raportat la sine persoană, bogăția de semne articulate si bine portionate,oblojindu-si sufletul rană de rană, cuvânt de cuvânt.

Știu ca noima tuturor semnelor construiesc bucățele din oameni, oamneni frumosi sau sluți,cu suflu multicolor sau non colorat. Personal ii plac pe toți, insa de la o distanță considerabilă. Căci in idealismul meu precar dezamagirile vin precum bomba atomică de la Hiroshima pentru ca imi plac maxim amăgirile. Sunt dulci, candide si adorate de psihicu-mi precar.

Calul meu cel năduşit

Pe poteca de sub streşini

Curge timpul nechezând.

Năduşit și obosit,

Prinde aripi violete.

Pot să-l mângâi, să-l țesal,

Pot să-i prind şi funde-n coamă,

El nu şade,ci nechează…

Mă zdrobește, mă înalță…

Dă din pinteni,lăcrimează,

Fluieră şi-mi cântă gospel.

Dinspre casa părăsită

simt miros de pâine caldă.

Îmi iau timpul

şi-l îndrum.

Nu m-ascultă …

Tot nechează ,naduşind şi fluierând.

Coama-i verde,poate albastră,

Lasă iz de trandafiri.

E bunica pe potecă.

O văd clar,cu ochii-n lacrimi.

E departe şi-mi zâmbește….

Streaşina se scurge-ncet

Domolindu-mi timpul rece.

Născarea

Picuri plăpând pe obrajii scorojiți

Ai lutului neprelucrat.

Picuri răpăind, anesteziind natura vie.

Din scorbura cubica

Își ivește o aripă

Pasărea morții.

Picuri și picuri

peste ciocul vieții.

Din soare se scurge

un susur de lavă străvezie

ce amesteca emoțiile nedefinite

ale sufletelor încercate și încarcerate în temnița

gândurilor de-aiurea.

Şi dai născare unui

Iureş de flori multicolore

Galbene

Verzi

Violet

Albastre

Speranțele mele ,

Dragele mele speranțe .

Cui îi scriai?

Mângâierea vântului îmi amintește de tine,

Mâna caldă ce-mi luneca duios pe cap,

Vorba blândă ce-mi rostea numele,

Ochelarii aburiți de lacrimi amare sau dulci sau sarate,

Creionul cu vârful ascuțit de-un cuțit ruginit,

Și scriai.

Scriai cate-o scrisoare cu litere de-o șchioapă

Cuvinte cu litere ba de tipar,ba de mână.

Și plângeai, privind la drumul cu calea ferată.

Ochii erau pitiți în spatele ochelarilor aburiți

Și plângeai.

Plângeai de dor

Plângeai de strigăt

Plângeai de milă

Plângeai la geam.

Eu habar nu aveam de ce plângeai

Și te priveam

Și te iubeam.

Și tu sau poate eu

Mă răsfățai ,

Mă răsfațam .

Erai libertatea mea depresivă

Erai libertatea mea necondiționată

Erai libertatea mea inocentă

Erai și ești Departe.

Și ca să știi

Eu Te Iubeam așa ursuză

Și cu tristețea prelungită ,

Cu ochelarii aburiți de lacrimi

Și respirație sacadată.

Te am în vene

Ești cu mine

Și te simt .

Ești langă mine ca și Ceilalți

Sunteți cu Toții

Ca ieri,alaltăieri sau poate mâine.

Suntem un Tot

Căci ne desparte o linie imaginară .

Eu sunt Aici

Și Voi Dincolo.

Vă port cu mine în vene.

Fără a vorbi de fapte sau de oamenii din jur.

Voi știți și mă vegheați.

Pe Tine te-am iubit….

Dar și pe Ei….puțin .

Auzi cum suflă vântul în frunza plopilor vătuiți !

Cui îi scriai scrisoarea ?

Sau poate doar Îți calculai

Zilele,orele,minutele

Ce le mai aveam împreună. …

Eu un copil poate iubit,

Poate hulit

Prea poate idealist și monoton

pentru cei ce mi-au dat viață.

Cui îi scriai?

De ce plângeai….nu mai contează.

Vântul demonic

Vântul ucide seva,

Vântul vindeca piatra,

Vântul absoarbe suflul.

Suflă păgân și rupe-n bucăți,

Urlă prelung și sparge-n atomi,

Dansează blând și ucide demonic.

Se sparg și mor,

Și cad și țipă ,

Și plâng prelung,

Și se preling.

Și vântul bate și le sparge!

Atomii mei,atomii lor

Empatizeaza.

Mă dor organele,

Mă doare pielea,

Mă dor si oasele și mintea.

Simt fiecare ram,

Simt fiecare frunza rătăcită ,

Și vântul bate!

Și ramul plânge

Și se sparge.

Plâng toți atomii-n noi!

Piatra

Doi pitici
calca apasat
pe piatra sortita ochiului magic.
Si vin cu dalta
dar si cu ciocanul
si o transforma.

Piatra striga,
arunca flacari,
suiera,
pocneste,
scapareste…

Piticii lovesc,
Ochiul magic mangaie suav,
Piticii scrasnesc din dinti,
Ochiul magic respira profund.

Piatra-i de piatra
Seaca si boema,
Dura si poeta.

Mamuții constelației de fier

Miroase a promenada pe aleea vietii.Micii si berea sunt desueti si lipsiti de culoare.La capatul drumului un felinar licare zgomotos amintindu-mi ca mi-am potcovit zdravan entuziasmul.Vine regresul odata cu anii.Ma uit in urma si uit,ma uit in fata si visez.Inca mai pot delira la minuni ce se pot transforma in carnaval mut.

Sunt cu sufletul rasfirat in mii de stele.

Oamenii vin si pleaca…sute de chipuri ce mi-au fost familiare,mi-au devenit straine.Nu-i mai cunosc si nu ma mai cunosc …sau doar se fac ca nu ma stiu.

Am mai trecut prin perioada asta tranzitorie.E greu si mult,e dur si crunt.

Ramanem noi,cei de pe urma…mamutii constelatiei de fier.